“Sunt calator fara permis prin lumea ta, cobor din cand in cand, intre doua apusuri infinit de albastre. Ma asez pret de o clipa la marginea zdrentuita a altei nopti departe de tine (si nimeni nu va sti / ca seara, sufletul meu, / ca tarmul care se modeleaza din mare, / ia forma uitata a trupului tau). Sunt aici, aproape, impartita intre senzatia de verde si urma pierduta a pasilor tai noaptea tarziu. Va veni un anotimp in care verbele noastre vor capata cenusiul perfectului compus si atunci am sa inventez un dialect al inimii fara timpul trecut, in care tarziul va avea numai valoare istorica in muzeul sentimentelor uitate.”
